30 de lei bine cheltuiți

Eram acum câteva zile la Zeppelin, ceasul indica ora 3 și puțin și era o căldură de ți-era mila să dai și câinele afară din casă, când a intrat un tip de vreo 50 de ani, cămașă albă și pantaloni bej, destul de prezentabil, roșu la față și extrem de agitat și de emoționat, mirosind puțin a alcool. American cu domiciliul în West Virginia, după cum am aflat mai târziu. Mă-ntreabă daca am idee unde poate găsi o adresă de IP care să nu fie românească, că are nevoie de ea pentru treburi cu carduri și transferuri bancare, tărâm ce-mi e complet străin. Eu, copil prost absolvent de filologie și paralel cu tot ce ține de IT, îi spun că n-am idee, dar că noi avem internet de la Romtelecom și mie-mi sună destul de romanesc, deci nu pot să-l ajut.

 În vreo juma de oră îmi povestește amănunțit viața lui din ultimii 5 ani. Nevastă-sa, Violet, a fost declarată dispărută sau posibil moartă de maică-sa și de frate-su, (pentru că, aparent, dacă nu treci prin țară timp de 6 ani, rudele tale pot face asta.), ca să facă ei niște mânării cu partea din testamentul tatălui femeii. Deci propria mamă a declarat-o moartă cu toate că vorbește cu ea săptamânal la telefon, ca să-i poata vinde lui fi-su nu știu ce procente, acțiuni, nebunii, chestii, socoteli notariale cu care nu am putut ține pasul. Mi-a zis că notarul a semnat actele pentru o tranzacție fictivă de nu-știu-câte mii de euro, iar fratele Violetei, care-i locotenent, a declarat că a uitat să înregistreze acea tranzacție (lucru care americanului i s-a părut destul de amuzant) sau ceva de genul și el căuta acum un avocat care să se ocupe de caz și nu era hotărât dacă să găsească unul pe penal sau pe civil, că pe penal ar merge mai repede treaba, dar ar trebui să nu-știu-ce dup-aia, mă rog, FOARTE MULTE DETALII.

 Ideea e că omul a venit în România să rezolve problema asta, pentru că Violet și-a rupt femurul la ski în munții din Virginia ("I told her not to go, but she won't listen, you know how girls are"). M-am uitat după verighetă. N-avea. Mă, poate a pierdut-o sau ceva. Stă la Marriot de vreo 2 săptămâni și nu poate să scoată bani de pe card pentru că avea o am-uitat-ce problemă cu pin-ul. Poate face cumpărături cu cardul, pentru că n-are chip cum avem noi, dar nu poate scoate bani și e nevoit să sune la banca lui din America de fiecare dată când cumpără ceva, ca să confirme tranzacția. Era revoltat și pentru că avea voie să facă asta doar de vreo 3 ori pe zi, pentru că a 4-a sau a 5-a oară,  îi era blocat contul când o făcea. A fost la Ambasada Americii, în "Baneasa", n-au putut ăia să-l ajute, s-a plâns omul că nu mai are minute internaționale pe telefon să sune de fiecare dată când își cumpără mâncare de 20 de dolari ca  să zică băncii, și i s-a zis să se simtă liber să vină și să sune de la ei când vrea, ceea ce lui Warren (că așa mi-a zis că-l cheamă înainte să plece) i s-a părut o stupizenie, pentru că drumul ăla de 2 ore până în Băneasa nu i s-a părut chiar distractiv și nu ar fi vrut să-l facă de fiecare dată când își cumpăra un meniu la McDonald's, sau ceva de genul. Povestea pe care mi-a zis-o a fost super alambicată și m-a prins grozav, astfel încât cam tot ce am putut să scot pe gură în timpul conversației a fost “omg, really?” și, ce-i drept, după cum m-a ajutat și Mihai să realizez mai târziu, a turuit-o ca pe o poezie.

 Pe la mijlocul tiradei mi-a mărturisit că el de fapt are nevoie de 4 euro pe cosmote ca să poată să-și activeze opțiunea cu 175 de minute internaționale, care i-ar ajunge să sune în America de aproximativ 10 ori, adică de ajuns pentru cele 2 săptămâni pe care le mai are de petrecut aici și că el nu mai are decât 7 lei în buzunar, adică i-ar mai trebui vreo 24. Pauză lungă în care s-a uitat fix la mine. Eu sunt pe Orange de când mă știu, habar n-am cât costă 4 euro pe cosmote și cum sunt universal recunoscută drept mână-largă, complet inconștientă când vine vorba de cheltuit bani și, în același timp, mama răniților, mi-a ieșit pe gură un "I'm gonna help you" din toată inima. Foarte fericit și recunoscător nenea, n-a dat niciun semn că ar vrea să se ridice să-i dau banii și să plece, a continuat să-mi povestească despre cum el crede că guvernul român e de rahat, toți politicienii sunt corupți, modalități prin care el i-ar băga la închisoare (gen, i-ar suna pe toți, individual, și le-ar propune un mișmaș contracost, apoi i-ar face pe toți să se întâlnească fără să știe în același loc, ca să poată fi arestați toți o dată. și astfel, i-am avea mereu la dispoziție, am ști tot timpul unde sunt, pentru că în pușcărie nu există nicio secretară care să-ți spună că domnul x nu e momentan disponibil.), despre un primar din Washington care a fost acuzat de trafic de droguri în timpul unui mandat și băgat la închisoare și re-ales tot în închisoare, unde devenise un primar mult mai bun și mai responsabil, despre cum, noi, tinerii, suntem cei care putem să exterminăm corupția (la partea asta i-au dat și lacrimile), despre cum el are impresia că asfaltatul este sportul nostru național și multe alte chestii care m-au făcut să mă amuz copios.

Nici faptul că nu a vrut să-i iau 5 euro (că 4, aparent, nu poți lua) pe cosmote, ci direct banii, nu m-a făcut să intru la bănuieli. Mi-a motivat că ei, americanii, sunt foarte zgârciți și că el n-ar avea ce face cu acel 1 euro în plus și l-ar roade faptul că eu am dat banii pe ceva inutil. Nici când mi-a scos cardul, să-mi arate că nu are chip, direct din buzunarul de la pantaloni și nu din portofel, nu m-am gândit că ar putea fi un escroc, nici când l-am întrebat cum de poate merge singur prin București, dacă nu se rătăcește, el fiind doar de 2 săptămâni aici și mi-a răspuns că e ușor, că toate străzile sunt dispuse circular, nu m-am gândit că ar putea fi vreo păcăleală. A încheiat cu niște sfaturi despre ce am putea face ca Zeppelinul să aibă mai mult succes, mi-a mulțumit frumos și a plecat. M-am întors ușor năucită la bar și i-am povestit tot lui Mihai, care mi-a zis foarte sigur pe el că toată povestea aia a fost inventată, că mai știe el mulți pseudo-străini d-ăștia care se folosesc de povești de genul ca să ia bani de la oameni. Și culmea-i că acum vreo două săptămâni am citit un articol despre o tipă care a fost păcălită într-un fel similar de o femeie care pretindea că-i din Slovenia, ca mai apoi să afle că-i o drogată din Pantelimon.

Mie nu-mi place să fiu luată de proastă, mai ales când încerc să ajut pe cineva. D-aia, după multe ore în care mi-am frământat creierul, am hotărât să mă gândesc la experiența asta ca la o ieșire la teatru sau la film, că până la urmă a fost destul de interesant și de amuzant și-am dat eu bani pe prostii mai mari. Și-am mai și învățat ceva din asta: ca de-acum încolo să mi le descarc pe toate de pe torrenți.

(Nu mă înțelegeți greșit, nu încurajez cerșetoria - să nu dați bani oamenilor străini, copii!, dar am zis să iau ce-i bun din asta și să dau mai departe.)

bucureștiu-i cea mai muză

am trecut printr-o perioadă destul de nasoală, în care n-am reușit să scriu ceva mai complex decât o listă de cumpărături sau un to do list pe care oricum nu l-am respectat și chiar mă panicasem pentru că aveam impresia că n-am să mai reușesc niciodată să fac una din puținele chestii care mă mențin cât de cât stabilă psihc. azi mi-am dat seama că soluția e simplă: trebuie doar să ies din casă mai des. bucureștiul e cea mai mare muză pe care am să o întâlnesc vreodată. mă suge de energie și mă umple cu inspirație. așa funcționează el. e imposibil să mergi pe stradă și să nu vezi ceva ce merită dezbătut, analizat, împărtășit cu alții.

fiecare călătorie cu ratb-ul e ca o poveste sau ca un serial britanic prost. și ca fiecare poveste/serial, are și personaje. toți au fețe mohorâte și lehamite în priviri, toți par pictați numai din tonuri de gri. primul personaj care-ți sare-n ochi e baba acrită și uscată care-i privește cu dispreț pe toți privilegiații care stau pe scaune, fie ei supraviețuitori ai holocaustului, Papa Francisc, femei însărcinate sau ologi. ea o să te judece intens pentru nesimțirea ta, indiferent de rasa și clasa din care faci parte. îți invidiază până și microbii din unghii și-ți dorește cu pasiune răul. dar asta nu-i nici măcar cea mai rea din soiul babelor din ratb. doamne ferește să dai de una exact la fel, dar și cu gura mare, că nu-ți mai trebuie transport în comun în veci.

apoi avem mama obosită cu copilul gălăgios care-i aplică subtil câte o palmă ca să-l cumințească, în timp ce-l dojenește în șoaptă. să n-o prinzi odihnită, îți doresc. sau nefutută.

omniprezente mai sunt și păsăricile care-și povestesc zgomotos ce-a mai făcut iubi și ultimele picanterii din viețile lor pline de drame și bârfe. și, cel mai important, e că mereu tre să fie cel puțin unu care pute, frate! și nu-ți dai seama care e și vrei să cobori sau să coboare mai repede, pentru că nu-i destul loc și pentru cavitatea ta nazală și pentru glandele lui sudoripare în același autobuz. copiii cul mereu stăteau în spatele autobuzului, în școala generală și-n liceu. și mereu râdeau zgomotos la glume porcoase și ascultau manele la telefon. credeam că asta se întâmplă numai în autobuzele cu elevi până să merg seara cu ratb-ul. eu sunt de regulă aia care ratează stația pentru că-i prea afundată în vreo carte.

în seara asta am mai realizat o chestie importantă, punând cap la cap elemente din trecut și amintiri blocate din subconștient. am stabilit componentele unui peisaj romantic bucureștean: un parc, un cuplu, un boschetar pe banca de lângă ei, care ori se masturbează în timp ce-i privește languros, ori trage cu poftă dintr-o pungă. asta-i genul de chestie care unește un cuplu. ;)

una peste alta, trebuie să ies mai des din casă.

#ultimul

tu credeai c-am să mă prăbușesc,

c-am să mă sparg în bucăți mici la picioarele tale cum am făcut-o de atâtea ori 

dar n-aveai nicio intenție să mă împiedici s-o fac sau măcar să m-aduni 

să mă așezi undeva în siguranță 

nu zic de reparat că n-aveam astfel de așteptări dar

te-am văzut uitându-te în altă parte

am inspirat adânc să-mi adun puterile

mi-am dat părul după ureche

ți-am zâmbit și

am plecat regretând doar că 

te-am lăsat așa cum te-am găsit.

mai ales.

cum încercam azi să fac curățenie

eu nu pot să fac curățenie decât dacă ascult muzică. și după ce se termină prima melodie trebuie să bag alta, că nu-mi place să bag playlist-uri, că uneori vin melodii care nu-mi plac așa tare. ca să bag altă melodie trebuie să folosesc laptopul. mă duc la laptop și fiindcă am și facebook-ul deschis, văd că am o notificare. din reflex, dau click să văd despre ce e vorba. mi-a postat un prieten ceva pe perete. e un link spre youtube. mă uit la filmulețul ăla și văd că un clipuleț de la sugestii are un nume amuzant. mă uit și la ăla. văd că ryan higa a postat 3 clipuri de când nu m-am mai uitat eu la el. trebuie să mă uit la ele. apoi îmi amintesc de un clip foarte amuzant de-al lui, la care râd mereu. gatagata, trebuie să mă întorc la treabă. fără să-mi dau seama, dau un refresh la news feed să văd dacă a mai apărut ceva interesant. aaah, uite un articol mișto pe vice/sub25/tnr/decâtorevistă. trebuie să-l citesc, că dup-aia uit. căcat, de ce nu pot să scriu și eu așa de frumos ce faci tu cu viața ta ce-o să se aleagă de tine măi fată?! oftat intens. înapoi pe facebook. stai să văd dacă a mai postat ceva tipul ăla omg poză cu el omg your face, i like that shit. dă-ți două palme, dorino, ai curățenie de făcut, vasele ălea murdare se joacă 'n-are vârf' în chiuvetă, îți miroase părul a fum de țigară, șifonierul îți este mai dezordonat decât viața, nu mai pierde vremea, i-ai zis crenguței acum o oră jumate că te duci la ea să te ajute cu cv-ul ăla într-o oră. dar mi-e foame. gata, îmi fac un șandvis și mă întorc la curățenie. da' parcă aș bea și un ceai.  bine, sandviș și ceai să fie, cât poate să dureze. cât aștept să se încălzească apa verific telefonul. 3 apeluri pierdute. căcat, iar l-am uitat pe silențios. sun oameni înapoi. "ce faci, dorina?" "bine, făceam curețenie". conversație scurtă cu pretextul că trebuie să mă întorc la curățenie. aha, cum să nu. îmi aduc aminte că n-am mai intrat pe tumblr de vreo oră omg cum se poate așa ceva. după o oră jumate mă deprim îndeajuns de mult încât să închid pagina și inspirată fiind de toate hainele drăguțe pe care le-am văzut, mă duc și-mi sortez hainele din șifonier după culori și după cât de des le port. pe la jumătatea căpiței de haine din mijlocul camerei mă plictisesc, le iau și le îngrămădesc înapoi în șifonier. ok, mai am vasele care-s gata în 5 minute și dușul care poate să dureze între 15 minute și o oră. și-am fost gata în doar 3 ore și un pic.

probleme de prințesă

sunt în perioada aia a lunii în care sunt mai delicată decât o floare de lotus și-mi alternează stările de la plâns în duș la zâmbit ca toanta în mijloacele de transport în comun cât ai zice "menstruație". mă rog, nu asta era ideea. ideea era că zilele astea mă enervează mai mult decât de obicei oamenii din jurul meu și acțiunile pe care le intreprind ei. și nu mă mai suport nici pe mine. uite, în momentul ăsta mi se zbate un nerv de la bicepsul drept de parcă ar vrea să iasă afară. CE MORȚII MĂ-TII AI, MĂ?

mă consider una din cele mai enervante persoane pe care le cunosc și-s foarte recunoscătoare oamenilor care nu mă pocnesc în față când mă întâlnesc (probabil se gândesc că mama natură a făcut asta înaintea lor hahaha i m so funny). obișnuiam să fiu o adevărată de soare - și nu genul de rază de soare care te enervează dimineața pentru că-ți intră pe fereastră și-ți bate fix în ochi și nu te mai lasă să dormi, ci genul de rază de soare care-ți dădea o dispoziție bună  (în cazul în care faci parte din oamenii pe care-i influențează vremea de afară. în caz contrar, ajutam mediul prin...energia solară, so fuck you. deraiez.) - până să preiau de la cei din jurul meu arta dramatizării și a victimizării și a oh-my-god-i-m-so-sad-and-lonely-and-nobody-wants-me-izării. de atunci, consider că am devenit la fel de enervantă precum cei ce mă înconjoară. întârzii, nu poți niciodată să te bazezi pe mine, nu răspund la telefon, uit să sun înapoi, uneori mi-e prea lene să și vorbesc. stau super prost cu motivația, am doar "puseuri" sâptămânale de câte jumătate de oră, de obicei pe la 4 dimineața, în care tot ce reușesc e să-mi fac ordine în dulap și tot felul de planuri despre cum să-mi îmbunătățesc viața și alte chestii de genul, pe care bineînțeles că le dau uitării după jumătatea aia de oră.

cinşpe mii de articole şi articolaşe şi clipuleţe şi liste cu 'lucrurile mici care ne fac viaţa mai frumoasă', există pe internet, da' în lungile mele călătorii internautice n-am dat niciodată de un articol despre lucururile mici care ne fut efectiv ziua. de exemplu, oamenii care trec în grabă pe lângă tine și-ți ating umărul și te fac să te dezechilibrezi puțin. mie oamenii ăia îmi zdruncină tot universul și tot ce vreau să fac în momentul ăla e să mă așez pe o bordură și să plâng. la polul opus, dar la fel de enervanți, sunt pietonii care merg foaaarte încet pe trotuoare foarte înguste. jur că pe ăia îmi vine să-i apuc de umeri și să-i zgâlțâi și să-i întreb ce e în mintea lor, apoi să-i lovesc atât de tare încât să-i proiectez pe orbita Pământului sau ceva. de-abia aștept să se ocupe selecția naturală de ei. you know what's worse than walkers? (got&twd reference) SLOW WALKERS. ha.

și mai e chestie pe care nu o mai suport. când tre să ajung undeva, primesc un telefon și sunt întrebată unde sunt. "sunt în metrou, mai am 3 stații.". "bine, hai, grăbește-te". COAE, VREI SĂ IAU METROUL ÎN BRAȚE ȘI SĂ ALERG CU EL? sau știi tu un mijloc de transport mai rapid decât metroul, în București?

ugh.